Dizir, fiindca cinase, atat se tulbura de cuvintele vrajitorii despre nasul lui, incat se sui pe cal si pleca. Prin orice loc trecea, socotea ca toti oamenii sunt nebuni, fiindca toata lumea vorbea despre nasul lui.
Batrana vrajitoare, care vrea sa-i faca bine, socoti sa inchiza pe Caliroe intr-un foisor de clestar, si puse foisorul in drum, dinaintea imparatului. Dizir, rapit fiind de bucurie, voi sa sparga foisorul, insa nu fu chip. Deznadajduit, se apropie de foisor ca sa vorbeasca cu imparateasa, care de sus intinse mana catre el. Dizir voi sa i-o sarute, insa de ce parte se intorcea, nu putea sa-si apropie gura din pricina nasului.
Atuncea pricepu el intaiasi data marimea nasului sau, si apucandu-l cu mana ca sa si-l dea la o parte, zise:
- Trebuie sa marturisesc ca nasul meu este cam... lung.
Intr-aceasta clipa se zdrobi pe loc palatul cel de clestar si batrana, care tinea pe Caliroe de mana, zise tanarului:
- Spune drept ca mie-mi esti dator mare dar! Eu puteam sa-ti zic orice as fi vrut despre nasul tau; tu nu ai fi vrut niciodata sa cunosti ca e cam lung, daca lungimea nu te oprea de la ceea ce doreai asa de mult.