Î
Daca as fi unul dintre acei autori cari
se respecta si sunt foarte respectati,
as incheia povestirea mea astfel...
... Au trecut multi ani la mijloc.
Intr-un tarziu, cine vizita
manastirea Tiganesti putea vedea acolo o
maica batrana, oachese, inalta si uscata
ca o sfanta, cu o alunita mare paroasa
deasupra sprancenei din stanga si cu
privirea extatica. Ea nu scotea un
cuvant, nu voia sa raspunza la nici o
intrebare; nu facea nici un rau, era
dimpotriva foarte blanda. O singura
apucatura denunta oarecum ca, sub
fruntea ei senina, clipea o minte cu
reazimul dezradacinat: toata ziulica,
maica Elefteria culegea, te miri pe unde
le mai gasea, cioburi de strachini, pe
cari le ascundea cu scumpatate in scunda
ei chiliuta.
Tot intr-un timp, colo
departe, in haosul zgomotos al
Bucurestilor, trecatorii puteau vedea un
mosneag micut, intrat la apa si
scofalcit, plimbandu-se linistit, cu
acea liniste a marii, care, potolita in
sfarsit, vrea sa se odihneasca dupa
buciumul unui naprasnic uragan.
Batranelul se plimba, regulat -
dimineata, de colo pana colo pe
dinaintea Universitatii - seara, cum
rasareau astrii, de jur imprejurul
Observatorului pompierilor, de la
bifurcarea bulevardului Pake - soptind
mereu, cu un glas blajin, acelasi
cuvant: "Viceversa! da, viceversa!" -
cuvant vag ca si vagul vastei mari,
care, sub fata-i fara cret, ascunde-n
tainicele-i adancuri stancoase cine stie
cate corabii, zdrobite inainte de a fi
ajuns la liman, de-a pururi pierdute!
Dar... fiindca nu sunt dintre acei
autori, prefer sa va spun drept: dupa
scandalul de la bancher, nu stiu ce s-a
mai intamplat cu eroul meu si cu madam
Popescu.