Abu-Hasan, auzind ce pusese la cale stapanul lui prea-iubit, a cazut in genunchi si a zis:
- Nu puteam primi o sotie mai scumpa din mai binecuvantate maini: dar oare pot nadajdui ca are sa se invoiasca si Vraja?
- Tu ce zici? a intrebat-o Zobeida pe fata.
Fata n-a stiut a raspunde nimic; numai s-a rosit pana-n varful urechilor si cu mainile la san si-a plecat fruntea, ceea ce arata mai bine ca oricate vorbe frumoase ca si ea e fericita a se supune la ce hotarase preaiubita ei stapana.
Nunta s-a facut indata la palat, dupa care multe zile au urmat petreceri pline de veselie, iar apoi insurateii au fost lasati sa se bucure in pace de dragostrea lor. Abu-Hasan si sotia sa intr-adevar se iubeau foarte, si afara de ceasurile cand trebuia sa se infatiseze inaintea califului si a Zobeidei, toata vremea si-o petreceau nedezlipiti unul de altul. Adevarul e ca Vraja inimii avea toate darurile cu care sa poata robi pe Abu-Hasan; nu numai ca era frumoasa, dar, dupa dorinta lui, stia sa-l inveseleasca serile, la masa, tinea una cu el si la glume si la bardaca.
Asa au trait ei amandoi impreuna cuminti, veseli si fericiti sub ocrotirea stralucitului calif Harun-al-Rasid si a minunatei Zobeide, pana la adanci batranete.