Canuta nu mai fluiera. A platit vizita doctorului. A plecat cu nevasta-sa. A tratat-o cu cafea cu lapte la Fialcowsky, ca nu pusese femeia nimic in gura de trei zile. Pe urma s-au suit amandoi intr-o birje; au mers acasa, s-au impacat si au trait inca destula vreme impreuna.
Ar mai fi trait inca bine, daca nu i se-ntampla lui Canuta sa moara. Intr-o zi, dintr-un nimic, iarasi pentru un moft - ceruse imprumut o mica suma unui prietin pe care l-a fost indatorat pe vremuri cu mult mai mult, si acesta il refuzase - s-a iritat asa de grozav din cearta incat i-a venit un fel de necaciune... Rau... rau... pana seara a murit. L-au ingropat a doua zi ca pe toti mortii.
La sapte ani, i-au facut dupa obicei parastas, ca sa-i scoata oasele si sa i le spele. Era de fata la slujba si nevasta si cateva rude. Cand au dat groparii de cosgiugul lui si i-au ridicat binisor capacul putred, ce sa vezi! In loc sa stea oasele lui Canuta de-a lungul si cu fata-n sus, harca sta-n sus cu ceafa si turloaiele erau pornite catre gratarul coastelor.
- Asta n-a fost mort bine cand l-au ingropat, a zis popa.
- As! a raspuns femeia. M-as fi mirat, Dumnezeu sa-l ierte, sa-l gasesc la loc... Sfintia-ta nu l-ai cunoscut ep raposatul Canuta... om sucit!