Daca as fi unul dintre acei autori cari se respecta si sunt foarte respectati, as incheia povestirea mea astfel...
... Au trecut multi ani la mijloc.
Intr-un tarziu, cine vizita manastirea Tiganesti putea vedea acolo o maica batrana, oachese, inalta si uscata ca o sfanta, cu o alunita mare paroasa deasupra sprancenei din stanga si cu privirea extatica. Ea nu scotea un cuvant, nu voia sa raspunza la nici o intrebare; nu facea nici un rau, era dimpotriva foarte blanda. O singura apucatura denunta oarecum ca, sub fruntea ei senina, clipea o minte cu reazimul dezradacinat: toata ziulica, maica Elefteria culegea, te miri pe unde le mai gasea, cioburi de strachini, pe cari le ascundea cu scumpatate in scunda ei chiliuta.
Tot intr-un timp, colo departe, in haosul zgomotos al Bucurestilor, trecatorii puteau vedea un mosneag micut, intrat la apa si scofalcit, plimbandu-se linistit, cu acea liniste a marii, care, potolita in sfarsit, vrea sa se odihneasca dupa buciumul unui naprasnic uragan. Batranelul se plimba, regulat - dimineata, de colo pana colo pe dinaintea Universitatii - seara, cum rasareau astrii, de jur imprejurul Observatorului pompierilor, de la bifurcarea bulevardului Pake - soptind mereu, cu un glas blajin, acelasi cuvant: "Viceversa! da, viceversa!" - cuvant vag ca si vagul vastei mari, care, sub fata-i fara cret, ascunde-n tainicele-i adancuri stancoase cine stie cate corabii, zdrobite inainte de a fi ajuns la liman, de-a pururi pierdute!
Dar... fiindca nu sunt dintre acei autori, prefer sa va spun drept: dupa scandalul de la bancher, nu stiu ce s-a mai intamplat cu eroul meu si cu madam Popescu.